„Comemorăm astăzi una dintre figurile de legendă ale trecutului nostru, o figură emblematică în galeria marilor români care au aprins scânteia renașterii naționale. La 27 mai, acum 2 secole, trădat, Tudor Vladimirescu era ucis mișelește, la poalele dealului pe care se ridica mănăstirea cu rămășițele pământești ale unui alt uriaș martir, Mihai Viteazul.

«Din ceasul în care m-am născut, m-am îmbrăcat cu cămașa morții», răspundea Domnul Tudor din Vladimiri avertismentului că misiunea pe care o îmbrățișase putea să-i aducă pierirea. O expresie a hotărârii de neclintit, a asumării unui rol, a înțelegerii limpezi a faptului că sunt aspirații atât de mari și însemnate încât nu se pot materializa fără sacrificii.

Avem, iată, un loc și o dată în jurul cărora se împletesc două destine «de curată și desăvârșită poezie tragică», ar fi spus Nicolae Iorga, ale unor vizionari care au trăit și au acționat înaintea timpurilor și care au proiectat în nemurire exemple pentru însuflețirea celor care au urmat. Pentru că tot într-o zi de 27 mai, numindu-se «Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei», Marele Ban al Craiovei dădea națiunii noastre prima ei întregire.

Unirea lui Mihai Viteazul și Revoluția lui Tudor Vladimirescu sunt 2 opere politice care s-au dovedit poate fragile, pentru că forma pe care au dat-o unui vis s-a destrămat prea curând. Dar flacăra pe care au aprins-o în conștiința națională a dăinuit și a luminat mai târziu, și în 1848, și în 1859, și în 1918. Să nu uităm, așadar, niciodată că sacrificiul lor de atunci înseamnă România de acum.“

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.